De la posturile precedente am tot încercat să îmi dau seama ce se întămplă cu inspiraţia…să fie toamna de vină?! Oare? De subiecte apreciez că nu aş duce lipsă, încă, iar “uimirea” vis-a vis de anumite aspecte, detalii din viaţa de zi cu zi, din cotidianul acesta care devine, pe alocuri, absurd, zic uimirea continuă să fie prezentă la datorie… Nu cred că e necesar să subliniez că trăim parcă într-o mirare perpetuuă, în mijlocul unor crize economico-financiare şi sociale globale, dureros de personale pentru majoritate, bag de seamă, în orice colţ al planetei… Toată lumea se află într-un proces de gândire, regândire, de “mirare” şi de trăire profundă, sper că profundă, de căutare a unor explicaţii logice, de răspunsuri pentru a ieşi din această “confuziune” economico-socială… Dar să mă întorc la inspiraţie ori la lipsa ei… recunosc că nu mai am cum credeam că aş avea… observ că nu mai ştiu căt de pertinent este să scriu despre lucruri ce aparent au, nu au sau nu ar avea o însemnătate prea mare pentru ziua de azi, de mâine sau aiurea… în fond pe cine ar interesa o temă sau alta de reflecţie, un anume subiect ori altul, un lucru văzut ori făcut azi sau altădată, etc., etc. şi atunci mă găndesc şi mă agăţ de celebrul dicton “cogito – ergo sum”, cu alte cuvinte – Descartes avea dreptate – “gândesc, deci exist”. Ba chiar, dacă stau să aprofundez, dictonului i-a fost adăugată şi sintagma “dubito” , rezultând “dubito, ergo cogito, ergo sum”… adică în traducere uşor nuanţată “mă îndoiesc, găndesc, deci exist”..
Şi uite aşa, între mirări, uimiri, îndoiri, procese repetate de reflectări (ce bizar sună…), gănduri, emoţii, sentimente şi alte asemenea, existenţa banală ori aparent “banală” se leagă de inspiraţiune care poate fi la rândul ei, banală, aparent banală ori profundă de-a binelea…
Dar de-ajuns..
Revenind la oile mele, plastic vorbind, recunosc şi că de ceva vreme am omis să reparcurg digital, dacă se poate spune aşa, unele dintre călătoriile făcute acum aproape un an prin Oltenia până în Ţara Ardealului. (Şi iată aici – dovada lipsei inspiraţiunii…de care vorbeam). De asemenea - trebuie să admit că este un adevărat miracol, posibilitatea aceasta de a reţine, mai bine zis de a capta – fotografic - parte din detaliile unor drumuri de suflet pe care le faci, fie programându-le din timp, organizat sub forma excursiilor ori a pelerinajelor, fie sub forma călătoriilor ad-hoc, precum plimbările ori ieşirile în natură. Recunosc şi admit.
Cred că acum, de vreme ce toamna aceasta extrem de capricioasă, (friguroasă până la refuz şi posibil pentru unii – “aiurea” şi posomorâtă, amestec bizar de aspecte meteo ce se regăsesc de un timp în toate anotimpurile cunoscute…vă amintiţi că au fost ploi şi vijelii în primăvară, în vară, acum în toamnă şi mai rămîne să aflăm că şi în anunţata “greaua iarnă”) a venit şi s-a instalat făcându-ne ca întotdeauna să apelăm la expresia arhicunoscută “ne-a luat prin surprindere”, este fără îndoială timpul să deschid “tolba” instantaneelor “capturate” într-o perioadă cănd meteorologic şi calendaristic vorbind temperaturile erau normale (pentru acele zile) şi să vă prezint ceea ce pentru mulţi se înscrie în seria de nestemate culturale. Cu toate acestea să nu credeţi cumva că realitatea social-economică se schimbă dacă facem apel la amintiri, nu, nicidecum, doar ne facem că uităm că afară plouă şi tot plouă…. Deci - am ales astfel, şi deloc la întămplare până nu se termină anul, dintre cele trei locuri cărora încă nu le-am dedicat căte un eseu foto: Polovragi, Lainici şi Govora – Mânăstirea unde pentru prima dată a fost găzduită prima tipăritură în limba română cunoscută ca “Pravila de la Govora”.
Govora – Murmur de izvoare…
..aşa am găsit o descriere care ar proveni de la slavonescul gavariti şi care ar avea sensul principal de a vorbi, a spune ori de la “dialectul traco-dac, însemnând “adâncitură”, vale cu multe izvoare”. Secundar, sensul ar fi: izvor – murmur de izvoare, ceea ce mă face să gândesc că termenul are particularitatea de a descrie în mod căt mai veridic impresia cu care rămîi o dată ce ajungi pe acele plaiuri. Împrejurimile locului îţi “vorbesc”, îţi povestesc, te învăluie subtil şi cum altfel cănd deja am spus că era toamnă şi drept urmare toate culorile pămîntului păreau să creeze ca prin magie un ambient luxuriant din toată vegetaţia din jur. De jur împrejur culmile încă înverzite erau cuprinse de un val uşor de ceaţă lăsând să se zărească totuşi în depărtări, foioasele care păreau pictate în nuanţe diverse de la galben până la ocru, de la roşu şi verde până la maronul specific toamnei şi, în sine, îţi venea să-ţi şopteşti arhi-cunoscutele versuri populare: “pe un picior de plai, pe-o gură de rai”…
Doar aruncaţi un ochi pe instantaneele făcute atunci şi veţi vedea cătă dreptate am…
Acum ca să reiau firul povestirii – mă întorc la “izvoare” şi vă las să aflaţi că acest superb aşezământ de maici cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” se află situat în Vâlcea, fiind una dintre cele mai vechi mânăstiri din Ţara Românească, amplasată la poalele dealului Coşul Mare, în comuna Mihăieşti, aproape şi de Băile Govora la cca. 6 km. Noi am ajuns cu autocarul urmănd traseul rutier pe şoseaua ce leagă Râmnicu Vălcea de Târgu Jiu.
La faţa locului – fiţi pregătiţi pentru drumul în pantă.. fiţi pregătiţi şi lăsaţi-vă cuprinşi de toate elementele ce compun decorul: piatra cubică, copacii ce străjuie de-o parte şi de alta,… frunzişul prin care “adie” vănticelul, deh..e toamnă… culorile, da – culorile… luaţi-le seama… încet, domol…încărcaţi-vă cu energia pozitivă din jur şi încercaţi să surprindeţi şi istoria… Jocul de-a imaginaţia…căt de greu poate să fie… doar nu aţi uitat că aici istoria s-a scris la modul propriu pentru prima dată în caractere româneşti …
Căt despre restul de date, istoric vorbind, care să vă întregească tabloul.. analale nu păstrează o dată certă a tărnosirii, dar se consideră că începuturile ar fi prin secolele XIV-XV şi numele cătorva voievozi şi domnitori se împletesc cu istoria locurilor, în etape successive, şi astfel se impun a fi citate: Vlad Dracul (sec. XIV-XV), Vlad Ţepeş (1448-1476), Vlad Călugărul şi Radu cel Mare, Matei Basarab (1640-1645), Constantin Brâncoveanu prin Ieromonahul Paisie (1683-1715).
Cert este că aici iubitorii stilului brâncovenesc se pot bucura vizual vorbind… pictura fiind lucrată în frescă în celebrul stil de către zugravii aparţinând Şcolii de la Hurez (1711-1712). Şi aici din nou coloane, 8 coloane ce susţin pridvorul – aidoma celor de la Hurez… iar catapeteasma din tei aurit este tot o lucrare în stil brâncovenesc.
Ce ar mai fi de adăugat…ei bine sunt sigură că veţi scotoci prin toate ungherele “net-ului” pentru a afla căt mai multe detalii, pentru a vedea ce, căt şi cum am surprins…
Sunt multe de văzut, multe de povestit, dar cel mai bine e să vă invit să călătoriţi, de puteţi, cănd veţi dori, de veţi vrea… de veţi avea timp – în mod real sau virtual (internetul şi literatura de specialitate vă pot prezenta instantanee mult mai reuşite decăt ceea ce am imortalizat eu - presupun)…
Şi da…încă ceva… e multă linişte, aşa îmi aduc eu aminte… În final nu ştiu care va fi detaliul sau elementele, din tot ce am încercat să surprind, ce vă vor atrage atenţia, dar nutresc speranţa că imaginile ori parte din aspectele fotografiate vor reuşi să creioneze spiritul locurilor şi “vă vor vorbi”…
…ca într-un “murmur de izvoare”… oare?!..
Foto Arhiva Privată/Private Photo Arhive
Click pe foto pentru un format mărit / Click on the photo for an enlarged photo
Toamna la Govora / Autumn in Govora
